Este vorba de părintele Anton Demeter, OFMConv., născut în satul Butea, comuna Botești, județul Neamț, la 17 septembrie 1925. Este ziua când creștinii sărbătoresc primirea stigmatelor de către Sfântul Francisc pe Muntele Verna. Poate că nu întâmplător este născut în această zi, a stigmatelor dureroase, căci, în calitatea sa de preot, hirotonit la 27 de ani, a dat dovada supremă a mărturiei pentru Cristos, în condițiile inumane de detenție la care au fost supuși episcopii, preoții și unii credincioși în regimul trecut. Să nu ne fie teamă și să ne ascundem în spatele adevărului, pentru că destul timp am făcut-o. Părintele Anton – un alt fel de stigmatizat este pentru toți confrații întru preoție ca și pentru credincioși, un exemplu viu de tărie și statornicie în credință. Un vlăstar al mișcării de rezistență a Bisericii Catolice, personalitate complexă și desăvârșită, împodobită cu variate însușiri morale și duhovnicești, de nenumărate calități și virtuți. Acest portret ar părea la prima vedere exagerat, dacă nu am cunoaște câteva elemente din biografia acestui trăitor în spațiul admirabil al rezistenței morale interioare la care au fost supuși majoritatea preoților catolici și nu numai, în regimul trecut, al căror număr este din ce în ce mai mic, dar a căror amintire pulsează încă sub tâmplele noastre, din ce în ce mai puternic.
Martirajul contemporan este sigla care s-a întipărit în trupul și sufletul unui mare număr de preoți și călugări care, cu propria viață au dat mărturie despre Cristos, fiind persecutați, alungați, închiși, maltratați, suspectați, deportați, obligați la muncă forțată, decăzuți din drepturi.
Când cineva își dă proba sângelui pentru credință, este drept să i se cinstească memoria și numele său rămâne înscris în catalogul sfinților. Dar când martirajul este o încercare prelungă care durează zeci de ani și uneori o viață întreagă, este cu atât mai meritoriu.
Părintele Anton Demeter este un astfel de mărturisitor al zilelor noastre.
Pilda sa este demnă de admirația cea mai înaltă pentru că, maltratat fiind în închisorile comuniste la ucigătoarele anchete ale dușmanilor lui Cristos, a avut curajul de a rămâne drept sub loviturile de bastoane și răngi care i-au sfărâmat coloana vertebrală. I-au sfărâmat-o, dar nu i-au îndoit-o, am spune noi, cei de astăzi, privindu-l cu venerație pe acest suferitor demn, care nu vorbește niciodată despre sine și nu-i blestemă pe schingiuitorii săi.
47 de ani petrecuți la orizontală sau într-un cărucior cu rotile, durează cât o veșnicie a unui om normal. Câte milioane de rugi a înălțat părintele Anton pentru călăii săi, implorându-L pe Tatăl, după modelul lui Cristos și al Sfântului Ștefan, sub ploaia de pietre, să nu le socotească lor păcatul acesta și să-i ierte “căci nu știu ce fac” (Lc 23,34).
Culmea bestialității umane, pentru că și oamenii devin uneori bestii, este că părintele a fost obligat să-și continue pedeapsa în închisoare grea pentru “înaltă trădare de țară” (citiți : pentru că nu a trădat secretul spovezii), pentru că a favorizat anumiți colegi preoți și episcopi care urmau să fie arestați (citiți : nu s-a dus să-i divulge!) și mai ales pentru că a îndrăznit să propovăduiască Evanghelia copiilor, tinerilor, maturilor (Sfântul Pavel spusese : “Vai mie dacă nu voi propovădui Evanghelia!” – 1Cor 9,16).
Ani de suferință și încercări dure pentru toți preoții, pentru enoriași, pentru călugări și călugărițe. Curajoasă mărturie a preoților dar și o dureroasă absență resimțită de credincioșii din comunele și orașele rămase fără păstori. O istorie dramatică, scrisă cu durere, cu spaimă, cu sânge, cu foame și sete, cu umilința, cu încercarea de nimicire a demnității umane, sub cizma barbară a unui regim totalitar a cărui deviză era : „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!”
Condamnări severe în urma unor motive cusute cu ață albă și a unor înscenări și procese care nu erau altceva decât niște simulacre, niște farse sinistre, sub pretextul unor acuze puerile. Muncă forțată, tratamente inumane. Și mai presus de toate și cel mai greu de îndurat era ura nelimitată, revărsându-se în rafale, pentru slujitorii Bisericii, ca limbile unui șarpe de foc care tind să pârjolească totul în jur. Cine a citit cartea monahului Nicolae Steinhardt “Jurnalul fericirii”, poate să-și facă o imagine vagă despre ceea ce a însemnat călcarea în picioare a demnității umane, dusă până la extreme, până la anihilarea totală, până la reducerea la starea de animalitate.
Părintele Anton Demeter, unul dintre acești numeroși martiri în viață, un miracol de longevitate, de credință, de răbdare în suferință, iertare și iubire a dușmanilor și de întoarcere și a celuilalt obraz, a fost și a rămas un slujtor demn de Stăpânul său închis și crucificat, Isus Cristos, care știe ce înseamnă cea de a opta Fericire : aceea de a fi batjocorât, prigonit, închis, pentru numele lui Cristos.
În definitiv, invaliditatea părintelui este tot o crucificare. Chiar dacă orizontală. O crucificare pe lemnul patului, cum au fost atâtea ale marilor mistici: Marthe Robin, căreia Isus i-a explicat vocația și misiunea sa : “Tu vei fi micuța mea crucificată din iubire” (1929), Ecaterina Emmerich, care a primit stigmatele dureroase, Georgette Faniel, născută în 1915 la Montreal, care poseda harul participării, a primit rănile lui Isus și a trăit Patima, iar în anul 1985 s-a oferit Tatălui veșnic ca jertfă de ardere de tot din iubire și mulți alții, în acest secol XX numit pe drept cuvânt „secolul martirilor.”
Un martiraj lung și fecund, pentru că istoria dramatică a acestui preot crucificat din iubire, a fost o sămânță rodnică, răsărind, înflorind, făcând la rândul ei semințe de viață creștină, semințe de sfințenie.
„20 de ani de condamnare exemplară!” – așa cum a sunat sentința atunci, s-au transformat în 47 de ani de condamnare la imobilizare totală. În pofida încercărilor brutale de încătușare a trupului, spiritul a rămas liber, în toți acești ani, spiritul care și-a menținut încrederea, speranța, siguranța, chiar și în momentele de cumpănă. Pentru că numai spiritul îl poate scoate pe om din limitele înguste ale materiei, îl descătușează. Părintele Anton știa că nu e singur. Alături de el, în carcera suferinței, ani îndelungați, s-a aflat Cristos prizonier, rănit, umilit, batjocorât, pălmuit, biciuit, bătut cu ranga și cu vergile, încununat cu spini, dar nu înfrânt, pentru că avea să învingă și moartea pe cruce, s-o transforme-n lumină mântuitoare, în flacără de speranță, care, în timp, va lumina omenirea. Și aici îmi vin în minte versurile lui Radu Gyr din poemul : „Iisus în celulă”: „S-a așezat lângă mine pe rogojină: /Pune-Mi pe răni mâna ta!/ Pe glezne-avea urme de cuie și rugină/Parcă purtase lanțuri cândva.// Oftând și-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Luna lumina, dar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui, vărgi// Părea celula un munte, părea Căpățână/ și mișunau păduchi și guzgani./ Am simțit cum îmi cade capul pe mână/ și-am adormit o mie de ani.// Când m-am deșteptat din afunda genună,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă și era lună,/ numai Iisus nu era nicăieri…// Am întins brațele, nimeni, tăcere,/ Am întrebat zidul : Nici un răspuns!/ Doar razele reci, ascuțite-n unghere,/ cu sulița lor m-au străpuns…// – Unde ești Doamne, am urlat la zăbrele/ Din lună vedeam fum pe cățui…/ M-am pipăit… și pe mâinile mele,/ am găsit urmele cuielor Lui.” Împreună cu el, în spirit, s-au aflat miile de credincioși care-l cunoșteau, însoțindu-l cu rugăciunile, însoțindu-l în spirit, fiindu-i fii și fiice duhovnicești.
Părintele Anton împreună cu alții care mai trăiesc încă, împreună cu cei care nu mai sunt, dar care trăiesc în memoria noastră și a căror amintire luminoasă ne propulsează spre un viitor plin de făgăduințe în care putem întrezări, fie și o clipă, ca printr-o perdea străvezie, fericirea care ne așteaptă pe toți, nu întâmplător și-a ales drept Crez cuvintele din Imitațiunea lui Cristos: „De voiești să fii încununat, luptă-te cu bărbăție și îndură cu răbdare. Nu se ajunge la odihnă fără muncă, nici la victorie fără luptă.” (Im.Ch. III, cap. 19, v.4).
Cel care și-a scris pe ușa pătimirii sale smerite, cu literele arzânde ale iubirii, cuvintele Sfintei Tereza : „Nimic să nu vă neliniștească, nimic să nu vă sperie, toate trec. Dumnezeu e mereu același, cu răbdarea totul vom învinge. Cine îl are pe Dumnezeu, nu duce lipsă de nimic. Dumnezeu singur îi este de ajuns.” Este un alt fel de a spune ca și Francisc : „Dumnezeul meu și Totul meu!”. Părintele Anton – exemplu viu de jertfă ispășitoare, de jertfă din iubire, zidind edificii sufletești, eliberând sufletele de povara păcatului, eliberând sufletele din Purgator, chemând înapoi la Tatăl pe fiii risipitori. Creștinii de orice rit vin la Cuvioșia Sa ca la zidul plângerii pentru sfaturile duhovnicești, adânca înțelepciune, aura de pe chipul său blând, ochii limpezi, simplitatea și adânca smerenie izvorâte din carisma Seraficului Părinte Francisc, vorba ziditoare și pacea pe care le-o zidește în suflete. Oamenii vin împovărați, aplecați de greutatea necazurilor la acest duhovnic de excepție, la acest director de spirite și pleacă drepți, înalți, luminați, împăcați, cu privirile spre Înalturi, dovadă că statura fizică a omului nu contează : importantă este doar statura spirituală. Părintele Anton le dăruiește câte ceva din statura sa spirituală, îi îndreaptă și-i înalță în primul rând în proprii lor ochi, apoi în ochii semenilor, dar, mai presus de toate, în ochii lui Dumnezeu. Ei se îmbogățesc, capătă avuții nevăzute dar inestimabile, foloase duhovnicești. Rămân apoi legați cu o strânsă legătură duhovnicească pentru că părintele știe ca nimeni altul a lumina unele aspecte din viața lor, adâncite în bezna subconștientului, deschizându-le căi de autocunoaștere și pocăință și oamenii nu uită și îi poartă recunoștință.
Prezența discretă a părintelui Anton printre viitorii călugări și preoți franciscani, printre ceilalți preoți din Institutul Teologic Franciscan din Roman dă curaj și speranță și un nou imbold în Urmarea lui Cristos în ascultare, sărăcie și neprihănire. Avându-i exemplul sub ochi sau în minte, nici o nenorocire nu ți se va părea de netrecut, nici un obstacol de neînvins, nici o boală de netămăduit și chiar “surioara moarte” nu ți se va părea decât poarta întredeschisă către Acela care a spus apostolilor săi : „În lume veți avea necaz; dar îndrăzniți, eu am biruit lumea!” (In 16,33).
Cununa cea nevestejită în veci a martiriului a fost așezată deja, cu mâini îngerești pe fruntea înaltă a părintelui, sub privirile grijulii ale Preacuratei despre care Părintele Anton spune : “Cine o iubește pe Maria, e atât de sigur de paradis, ca și când ar fi deja în el, căci copiii Mariei sunt copiii Paradisului!”
Un fiu devotat al lui Isus și al Mariei, un demn urmaș al Sfântului Francisc, care e în același timp, un copil predilect al Paradisului – Părintele Anton Demeter, acest slujitor suferind, cu o rezistență morală interioară demnă de cei mai mari sfinți – este o personalitate luminoasă, care ne face să nutrim „fericita nădejde” (Tit 2,13) că, împărtășindu-ne din aceleași valori, din același Cuvânt dătător de viață, vom putea ajunge într-o zi printre cei fericiți, demni de Împărăția promisă.
Cezarina Adamescu
