Pr. Anton Demeter, părintele fără picioare

Părintele Anton Demeter a fost genul de om inteligent și afabil, pe care l-ai fi ascultat ore în șir cu multă plăcere, iar sfaturile și orice vorbă a lui îți ajungeau direct la inimă.

„De ce vine toată lumea la tine, și oricine vrea să te vadă și să te asculte? Nu ești nici frumos, nici cu multă carte, și nici de viță nobilă…”, astfel l-a întrebat fratele Masseo de Marignano, într-una din zile, pe sfântul Francisc din Assisi. Răspunsul: „… pentru că Dumnezeu nu a văzut printre păcătoși pe cineva mai slab decât mine și m-a ales ca să facă de rușine frumusețea și înțelepciunea lumii” (cf. FF., Fioretti di San Francesco, 1838).

Întrebarea și răspunsul de mai sus îmi amintesc de zecile și sutele de persoane care veneau zilnic la părintele Anton Demeter și-i treceau zilnic pragul chiliei de la Roman pentru un sfat, pentru o spovadă, pentru a-i cere o rugăciune. Mai apoi, în ultimele luni de viață, l-am auzit cântând cu un zâmbet îngeresc pe chipul alb ca de copil în fașă, pe holul de la primul etaj al seminarului, icoană sfântă, reflex al unei lumini care nu mai era din lumea noastră. Oricine l-a cunoscut, ar putea spune că părintele „fără picioare”, așa cum îl cunoștea lumea, „alerga” deja cu mintea prin rai.

Avea o voce atât de calmă, profundă și blândă; era un om ce a gustat atâta suferință, încât aceasta i-a devenit ca o soră. Vorbea cu un gen de muzicalitate aparte, accentuând cuvintele, nazalizând ca în franceză aproape, limbă de care era îndrăgostit. De fapt, meditațiile lui zilnice proveneau din cărți vechi în această limbă a lui Lacordaire, amintind de aceeași pasiune a sfântului Francisc, ce era surprins adesea în timp ce fredona cântece cavalerești învățate de la mama, Pica Bernardone. Părintele Anton Demeter a fost genul de om inteligent și afabil, pe care l-ai fi ascultat ore în șir cu multă plăcere, iar sfaturile și orice vorbă a lui îți ajungeau direct la inimă. O floare rară, am putea spune, admirând el însuși câteodată crinii înfloriți din curtea seminarului de la Roman, încât fratele Cristinel Farțade l-a pictat ca un „crin printre crini”. Părintele Anton, un pasionat de Frumusețe, Iubire și Adevăr. Și, de fapt, să știți că a fost un om cu multă carte, un chip frumos ca de Moș Crăciun zâmbitor, o fire nobilă!

E mai elocvent, totuși, să-l ascultăm chiar pe părintele într-un fragment din cele descrise de dânsul despre anii de pușcărie, cu dorința, printre altele, de a-i încuraja pe cei care au de purtat cruci mai grele de suferință: „Dimineața de 4 aprilie 1959 se anunța ca o zi frumoasă de primăvară, cu un soare luminos și cu ciripit de vrăbii. Nu știam că ziua aceea avea să-mi pecetluiască destinul întregii vieți. În jurul orei 8.00, un milițian din paza închisorii m-a scos din celulă și m-a dus la camera de serviciu de la intrarea pe culoar. Aici mă aștepta locotenentul major… care mi-a ordonat să stau cu fața la perete. După ce mi-a pus câteva întrebări, m-am pomenit deodată cu o lovitură puternică în spate. La intrarea în camera de serviciu am observat într-un colț, un ciocan de lemn cu o coadă lungă, cu care se încercau gratiile de la geamuri în fiecare seară înainte de a se da stingerea. Sunt absolut sigur că am fost lovit cu acel ciocan și apoi dus din nou în celulă. (…) Am fost expediat din nou la Jilava, iar de aici mai departe în Insula Mare a Brăilei. Era duminică, 12 octombrie 1959, sărbătoarea Maternității Maicii Domnului. După o oră de marș pe un drum de câmp, iată-ne, în sfârșit, ajunși în lagărul de la Stoenești, alcătuit din mai multe saivane de oi, făcute din împletitură de nuiele, acoperite cu stuf și împrejmuite cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Miile de deținuți politici din lagărele de la Salcia, Strâmba, Stoenești, înălțau în Insula Mare a Brăilei, cu hârlețul, târnăcopul și lopata, diguri de apărare în fața apelor Dunării. (…) Aici, oamenii au îndurat mult din cauza frigului, a foamei, a lipsei totale de igienă și de asistență medicală. La mulți dintre ei le-au rămas oasele prin acele locuri sălbatice. (…) Ajunși în lagărul de la Grind, la 2 km de Periprava, a trebuit ca toată iarna aceea să ieșim în câmp și să culegem sute de hectare de porumb rămase neculese până la acea oră. Și aici oamenii au suferit mult din cauza frigului îndurat în câmp și din cauza foamei, căci o iarnă întreagă nu ni s-a servit la masă decât varză murată hăcuită și cartofi înghețați…” (Franciscani în zeghe, editura „Serafica”, p. 90-91).

Scria într-un scurt jurnal de călătorie la Lourdes următoarele: „Tot ce ni se întâmplă în viața noastră pământească, se întâmplă prin dispoziția și cu permisiunea divină. Atunci când Dumnezeu ne încearcă cu boli sau nenorociri, el are în vedere niște scopuri pline de înțelepciune și bunătate, căci suferințele primite cu credință din mâna Domnului, devin pentru cei încercați prin ele un izvor de haruri și o ocazie de mântuire. (…) Cu excepția primelor zile de suferință, nu am cunoscut niciodată momente de descurajare, de deprimare sau neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, și aceasta pentru că am înțeles să primesc cu seninătate și bucurie voința sfântă a lui Dumnezeu. În toți acești ani n-am uitat niciodată că sunt preot și trebuie să-mi onorez cum se cuvine taina Preoției cu care m-a învrednicit Cristos, pe mine nevrednicul său rob. De aceea, zilnic am fost la dispoziția credincioșilor în biserică, folosindu-mă de un cărucior special pentru handicapați locomotori” (Franciscani în zeghe, p. 93).

Înconjurat fiind de frații întru consacrare, în frunte cu părintele provincial, în seara zilei de 20 decembrie 2006, orele 21.36, părintele Anton s-a stins „tulburător de senin”, la vârsta de 81 de ani, mai mult de jumătate dintre aceștia (mai exact 46 de ani!) țintuit la pat și în căruciorul cu rotile.

Poate cineva dintre noi se simte apăsat adesea, sau chiar în acest timp, de suferință, de tristețe. Să nu ne descurajăm, ne-ar îndemna, cu siguranță, părintele Demeter. Amintiți-vă de vocea lui, de zâmbetul și privirea lui senină și, mai presus de toate, nu uitați în fiecare dimineață să retrăiți cu bucurie Paștele, Învierea. Isus Cristos este viu și așa va rămâne pentru vecie. „Ne așteaptă în Galileea” (adică acasă la el, în rai!). Astfel, Învierea nu a fost sau nu e doar o sărbătoare anuală, ci înseamnă Cristos, acum, în mijlocul nostru! Este și va fi! Aleluia!

Fr. Iosif Diac

Distribuie cu:
fb-share-icon