În toți acești ani care au trecut de la moartea părintelui Anton, cei ce l-au cunoscut, l-au iubit și l-au stimat pentru viața sa eroică și pentru curajul său de a spera și iubi, în pofida suferinței sale fizice, pot da mărturie că simt și astăzi prezența părintelui Anton în viața lor și mai ales mângâierea lăuntrică de a fi întâlnit, în persoana sa, un om bun, drept și sfânt. Nu cred că e corect să spun că cei care l-au cunoscut trăiesc din amintiri, ci din convingerea că există o comuniune și o legătură tainică de iubire, care îi leagă de părintele Anton.
Vă fac o mărturisire: „Când am fost la Oțeleni ca să celebrăm aniversarul nașterii părintelui Anton, acolo am întâlnit oameni frumoși la suflet, care cu lacrimi în ochi au dorit să-mi vorbească despre experiențele lor trăite în compania părintelui Anton Demeter cât a fost printre ei”. Și nu numai acolo, căci și în alte locuri ale peregrinării mele printre oameni întâlnesc frecvent mărturii grăitoarea despre ajutorul spiritual pe care cei ce aleargă și astăzi la puterea de mijlocire a părintelui Anton Demeter îl primesc.
Viața părintelui Anton Demeter a fost și va rămâne un punct de sprijin pentru mulți oameni, care, dacă vor avea curajul să accepte planul lui Dumnezeu în viața lor, atunci vor reuși să depășească dificultățile vieții. Ca să poți depăși problemele vieții trebuie să te depășești pe tine însuți, să crezi că poți și se merită să fii altfel, sau ca să vorbim un pic teologic, însemnă să „trăiești în mod eroic” demnitatea ta de fiu al lui Dumnezeu. Din această trăire vine forța interioară cu care omul transformă evenimentele neplăcute ale vieții în oportunități de a privi aceste întâmplări cu ochii credinței. Spune Isus în evanghelie: „Toate sunt posibile pentru cel care crede” (Mc 9,23).
Crescut și educat în spiritul credinței într-o familie catolică practicantă din Moldova, copilul Anton cunoaște iubirea și bunătatea lui Dumnezeu în chipul cel blând al mamei sale și își însușește înțelepciunea vieții de la tatăl său, un gospodar cuminte și harnic. De la vârsta priceperii intră în contact cu învățătura religioasă pe care o găsește în biserica din comunitatea natală și frecventează școala timpului său. În felul acesta prinde poftă de înțelepciune și simte cum, în inima lui, încolțește dorința de a merge la Gimnaziul Franciscan de la Hălăucești, unde zi de zi vede pe chipul blând al fraților franciscani ideea omului împlinit. Aici Anton avea să-și dea seama că și el este chemat să devină frate și exprimându-și dorința începe timpul de probațiune și de pregătire specific vieții religioase. Pas cu pas urmează toate etapele vieții călugărești și, într-o zi, devine frate franciscan, în mod definitiv, profesând sfaturile evanghelice în marea Familie a Ordinului Fraților Franciscani Minori Conventuali, Provincia „Sf. Iosif” din România și, mai apoi, preot al Diecezei Romano-Catolice de Iași.
„Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui!” (Mt 9,37-38).
Iar tânărul preot Anton Demeter, fără să ezite, acceptă cu bucurie și supunere filială dorința superiorilor săi de a merge la București pentru a lucra ca preot vicar la catedrala Sfântul Iosif. O experiență frumoasă și o responsabilitate enormă, despre care avea să mărturisească părintele Anton: „Știam că mă așteaptă o grea răspundere și multe riscuri (…), dar voiam să mi le asum cu toată bucuria și generozitatea (…). Despre acei ani, ca și despre anii de seminar și noviciat, păstrez cele mai duioase și sfinte amintiri”. Era o răspundere grea pentru care spune apostolul Paul: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16). Cu mult zel a predicat evanghelia și s-a ocupat de educarea copiilor și a tineretului catolic, iar acest lucru a fost considerat de cei fără Dumnezeu ca fiind o „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Condamnat fiind la 20 de ani de muncă silnică, în clipele în care orice om ar fi căzut pradă disperării, preotul Anton și-a păstrat calmul și încrederea și a exclamat: „La terminarea procesului am avut sentimentul și bucuria unei victorii din partea lui Cristos și nu mă mai interesa ce fel de condamnare avea să se pronunțe împotriva mea. Procurorul ceruse să mi se aplice o pedeapsă exemplară. Pentru mine însă lucrul acesta nu mai avea nici o importanță, eram în mâinile Domnului și mă simțeam mai liber ca oricând”. Și deși în urma unei lovituri de ciocan a rămas pentru toată viață imobilizat la pat și s-a deplasat cu un scaun cu rotile, părintele Anton a fost mereu liber. Dorința lui de a deveni cu adevărat un Alter Christus și un fiu fidel al Sărăcuțului din Assisi l-a făcut pe părintele Anton să trăiască cei 48 de ani, care au urmat, cu multă dăruire în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui. Nu voi uita niciodată cu câtă răbdare părintele Anton primea în fiecare zi de marți și vineri pe toți cei care veneau la el să ceară un sfat, o rugăciune și un ajutor material. O viață trăită cu sens în care virtuțile teologale și cele morale au fost trăite în mod eroic.
„Este un timp pentru a se naşte şi un timp pentru a muri” (Qoh 3,2).
Și timpul întoarcerii părintelui Anton „acasă” a fost anul 2006, în seara zilei de 20 decembrie când, înconjurat de frații franciscani din Conventul „Sfântul Francisc de Assisi” din Roman, părintele Anton a împlinit pentru ultima dată voința Domnului, restituindu-i darul vieții pe care-l primise în anul 1925. Viața lui a devenit pentru mulți credincioși un exemplu demn de urmat și acesta a fost și motivul pentru care Provincia Franciscană „Sf. Iosif” a început cauza de beatificare a părintelui Anton.
Se spune în popor: Cum a trăit, așa a murit! Părintele Anton a trăit frumos și a murit frumos! Trupul său se odihnește, în timp ce așteaptă învierea morților, în capela Institutului Franciscan din Roman, unde cu multă sfială trec zilnic oameni care stau de vorbă cu el.
A murit în preajma Crăciunului, când Biserica celebrează Naștere după trup a lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Cu prilejul acestei sărbători în Biserică este reprezentată în mod artistic nașterea de la Betleem a Pruncului Isus, care are la bază dorința Sfântului Francisc din Assisi de a vedea cu „ochii trupului necazurile în care s-a aflat datorită lipsei lucrurilor necesare unui nou-născut; cum a fost așezat într-o iesle și cum zăcea pe fân, între bou și măgăruș” (Legenda Maior 10,7). Așa a început istoria realizării Presepiului și iată că anul acesta se împlinesc 800 de ani. Cine a avut posibilitatea să vadă Presepiul care se află în Piața Sfântul Petru de la Roma de anul acesta a observat cum artistul, tocmai pentru a marca evenimentul celor 800 de ani de la realizarea primului presepiu de la Greccio l-a așezat pe Sfântul Francisc împreună cu frații săi printre personajele prezente acolo. Ceva providențial s-a întâmplat și în Capela Institutului Franciscan din Roman, unde în mijlocul presepiului realizat se află mormântul Slujitorului lui Dumnezeu preot Anton Demeter. Iată că moartea părintelui Anton Demeter în ajunul Crăciunului capătă o semnificație deosebită și face să se împlinească cuvântul apostolului care spune: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem”(Rom 14,8).
Privind în ansamblu viața părintelui Anton Demeter, ea devine o carte vie din care fiecare dintre noi poate citi și învăța ceva util pentru mântuirea sufletului și pentru edificarea unei lumi mai bune. Pe scurt, de la părintele Anton am putea învăța că iubirea dă naștere iertării, iar iertarea deschide inima omului spre semenul său făcându-l capabil de lucruri mărețe. Păstrând amintirea vie a părintelui Anton ne îndreptăm cu pași repezi spre Ieslea din Betleem spre a vedea umilința lui Dumnezeu, virtute pe care trebuie să o avem fiecare dintre noi pentru a-l primi pe Isus în inima și în viața noastră.
Mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru exemplul luminos pe care ni l-a dăruit în persoana Slujitorului lui Dumnezeu preot Anton Demeter ne propunem să ne însușim cuvintele autorului Scrisorii către Evrei: „Amintiţi-vă de conducătorii voştri care v-au vorbit despre cuvântul lui Dumnezeu şi, considerând împlinirea vieţii lor, imitaţi credinţa lor!” (Evr 13,7). Să imităm exemplul vieții sfinte a părintelui Anton și să mergem pe urmele lui, ca într-o zi să ne putem reîntâlni cu toții “acasă”, unde îl vom vedea pe Dumnezeu „față în față” (1Cor 13,12).
Fr. Cristian Blăjuț, Vice postulator
